Într-un nu ştiu care sat – George Bulai

O sfântă zi de duminică la ţară. Parcă toată lumea doarme. Doar un câine când şi când mai tulbură liniştea care se dorea a fi regină.
Nataliţa, cea mai mică din cei şapte fraţi, îşi făcuse lecţiile. Nu era ea strălucită la carte, dar era conştiincioasă şi, acum, tocmai se gândea ce compunere să facă pentru mâine la şcoală. Învăţătoarea le-a spus să facă fiecare după cum îl taie capul şi se tot gandea, se tot gandea, ronţăind creionul în gură.
Toader, stăpânul casei, truditor de ţarină şi iubitor de animale, stătea întins pe o laviţă. Cu ochii ţintă în tavan se gândea că nici duminica asta n-a fost la biserică. Ce minciună o să-i mai spună şi de data asta? „Toderaşe, niciodată nu ştii când va suna ceasul, vino la biserică şi ascultă cuvântul Domnului!” Parcă îl şi vede pe popă cu barba sa neagră şi cu alura de sfânt. „Negreşit, duminica viitoare mă voi duce, aşa e, nu ştii când vine vremea”.
Mărioara, vrednică gospodină, dar şi soaţă cinstită şi iubitoare, mesteca, în acest timp, mămăliga galbenă ca aurul. Aburii se ridicau odată cu mirosul parfumat şi fierbinte spre tavanul din brad lăcuit şi gândul o duse la ziua de mâine când va începe culesul cucuruzului. Mai mestecă la mamaligă cu mâinile ei frumoase; avea degetele lungi şi subţiri, degete de pianistă, aşa i-a spus Marcel. „S-o fi însurat, oare?” Gândul acesta o ruşină şi dintr-o dată se gândi că iar a făcut mămăliga prea mare. „Dar am uitat, o să dau restul la cei doi câini care, deja au început să latre. Iar avem musafiri la masă!”
- Nataliţa, vezi tu cine e şi spune-le că nu suntem acasă! porunci
tatăl, gata-gata să aţipească.
Fata ştia că iar trebuie să mintă. Decât aşa, mai bine ar fi adus o găleată cu apă, dar dacă aşa vrea tata… Porni ruşinată către poartă şi când ajunse la o distanţă potrivită să nu o înăbuşe emoţiile, strigă cât putu de tare:
- A zis tata că nu este acasă!
Pentru o clipă nu a înţeles de ce musafirii înaintau şi, mai ales, de ce râdeau cu aşa poftă. Când cei doi musafiri au trecut pe lângă ea, bărbatul roşcovan şi creţ a mângâiat-o părinteşte pe cap şi, scotocindu-se prin buzunare, a scos o hârtie de zece lei. Femeia, probabil soaţa acestuia, a prins-o drăgăstos de umeri şi ia zis:
- Să-ţi iei caiete, isteaţo! Abia atunci l-a văzut pe tatăl ei care venea cu braţele întinse spre cei doi vizitatori. A strâns în mânuţa ei îngerească hârtia de zece lei atât de tare, încât i-au dat lacrimile.
Musafirii au stat la masă, au vorbit câte-cele, câte-toate, au mai cinstit şi câte un păhărel, aşa cum le stă bine omenilor la veselie.
Au plecat musafirii. Mama pregătea aşternuturile pentru somn. Şi-a adus aminte că n-a mai văzut-o pe Nataliţa încă de pe la ora prânzului. Intră încetişor în odăiţa unde-şi făcea ea lecţiile. Copila dormea, având capul sprijinit pe masă. Alături, se afla stiloul desfăcut din capac. Lângă el erau zece lei mototoliţi. Sub capul fetei caietul era deschis. Mama încercă să desluşească titlul. “Oare ce se întâmplase? Parcă a plouat pe caietul fetei!” Descifră cu mare greutate titlul: „N-am să mai spun minciuni niciodată!”
Gândul mă duce la scriitorul care a spus, odinioară: „Veşnicia s-a născut laţară”. Oare şi inocenţa?
Am păstrat numele fetiţei întocmai, spre cinstea şi onoarea mamei de mai târziu care mi-a povestit o întâmplare asemănătoare din copilăria ei, din satul ei, dinMoldovanoastră de peste Prut.