Romanele se deplasează spre arta decorativă

Lansări peste lansări, volume de poezie, romane, scriitori, poeţi, mai cunoscuţi, mai puţin cunoscuţi, ore nefavorabile, puţină lume… dar când a venit vorba de celebrul prozator Radu Mareş, librăria Book Corner a ajuns să fie prea mică pentru toţi cititorii şi prietenii lui.
Ce-i drept, de data acesta, lansarea a fost una specială, pentru că noul volum Deplasarea spre roşu (2012, Polirom, Colecţia Fiction Ltd.) a fost însoţit de o miniexpoziţie de artă decorativă, „Coline şi stoguri”, semnată de artista Angela Roman Popescu.
Un volum înconjurat de culori vii, de energie, de viaţă şi mulţi prieteni. Cred că asta se numeşte o zi minunată pentru un om care a stat toată viaţa cu creionul într-o mână şi imaginaţia în cealaltă, aruncând pe rafturile librăriilor câte un volum la doi ani.
Pentru a lustrui bine cartea ca să se pună mai greu praful pe ea, au fost invitaţi scriitorul Ovidiu Pecican, profesorul Virgil Stanciu şi profesorul Ion Pop, aproape mutat în librărie, acum venit ca „prezenţă decorativă”, dar cu toţii ştim că dânsul nu poate fi decât un decor care exprimă mult, care are tot timpul ceva de spus.
Mai cu zâmbetul pe buze, mai cu mâinile încrucişate, toţi l-au descris pe Radu Mareş, încă din primele cuvinte, având un umor britanic, cu ochii aţintiţi spre ceva, cu privirea dreaptă, dar care cuprinde, cu privirea laterală, mult mai mult, cuprinde substanţa, detaliul, face observaţii.
Romancierul Radu Mareş, pentru că poate fi considerat un romancier dacă „se face văzut de pe calea Victoriei şi publică o dată la doi ani” (în definiţia scriitorului Pecican), ştia încă din studenţie că vrea să îşi petreacă viaţa scriind şi împărtăşindu-şi gândurile cu alţii.
Ultimul roman, Deplasarea spre roşu, e ambiguu încă din titlu. Ştiind că este vorba de perioada postdecembristă, ne putem gândi la partidul care ne-a condus, dar şi la trecerea spre moarte. Oricum, romanul este unul de tip epistolar, o lungă scrisoare care rememorează viaţa dinainte de ’89 până la câţiva ani după tranziţie.
Rândurile scrise au şi referiri politice şi ironie şi creionează bine lucrurile care s-au transformat, iar viziunea asupra lumii este redactată printr-o scrisoare prin care se întoarce în trecut, alături de soţie şi de fiu.
Radu Mareş are substanţă epică, spune ceva cititorului şi dă de gândit. Nu are senzaţional, vorbeşte despre existenţa banală, nu are întâmplări inedite şi nu dă lumea peste cap, dar scrie despre senzaţionalul de fiecare zi. E uimit de lucrurile care se întâmplă şi are capacitatea de a exprima asta şi prin scris, prin limba română, clară şi pură, pe care o foloseşte.
Pentru a închega bine acest roman, Radu Mareş a ales un artist cu o expoziţie inedită ca să-i vină alături şi care, de altfel, foloseşte mult culoarea roşie şi toate nuanţele derivate din ea.
Domnul Liviu George Ilea a prezentat puţin cele 15 lucrări expuse ale doamnei Angela Roman Popescu. Tablourile acesteia ies din tipar. Dacă le priveşti de la o distanţă de cel puţin patru metri, le vezi ca pe o pictură atentă la detaliu, chiar şi în amalgamul ei de culori, şi care îţi mai spune ceva, dar nu înţelegi ce. Cu cât te apropii, cu cât înaintezi în paşi mici spre tablou, sentimentele ţi se schimbă şi interpretezi totul altfel. Până la urmă, tablourile artistei sunt nişte tapiserii, cum le-a denumit Doina Uricariu. Sunt ţesături, sunt zeci de aţe în game diferite de culori, aranjate, lipite, amestecate, dar care au foarte multă forţă simbolică. „Au o picturalitate liberă de tradiţionalism şi mimesis, încorporând umbre şi pete neaşteptate de culoare, de parcă le-ar acoperi îngrămădirea de paie un soi de prelate protectoare făcute din imaginaţie şi visare.” (Doina Uricariu)
În varii culori şi culori vii, dar cu o „deplasare spre roşu”, scriitorul Radu Mareş şi artistul plastic Angela Roman Popescu au făcut un tot. Un tot în care literele se plimbă printre ţesături şi frazele printre culori.