În cartea sa, “Cum a murit Marin Preda”, C. Turturică, pare-se şoferul
lui, povesteşte cum şi-a petrecut ultima zi din viaţă. Am să recapitulez
şi eu. Era pe 15 mai 1980, o zi splendidă de primăvară. Marin Preda
jubila după succesul său cu “Cel mai iubit dintre pământeni”. În relaţii
proaste cu soţia, de două săptămâni nu mai dormea acasă ci în camera
lui de la Mogoşoaia. Asaltat de admiratori de toate felurile, Preda se
închidea adesea în biroul lui de director de la Editura Cartea
Românească şi îşi petrecea timpul mai mult singur. În acea fatidică zi,
Marin Preda trimite femeia de serviciu, pe coana Vetuţa, cum îi zicea
el, să cumpere ceva băutură pentru a-l sărbători pe Sfântul Pangratie.
Femeia vine cu o sticlă de rom cubanez, care atunci se găsea din belşug,
i-o dă scriitorului, care se apucă să bea singur, fiind supărat rău,
după o ceartă cu soţia sa. A băut o sticlă de rom şi una de whiski toată
ziua. Văzând că nu mai pleacă acasă, femeia de serviciu, noaptea
târziu, dă telefon după un taxi să-l ducă la Mogoşoaia. Pe drum are o
serie întreagă de peripeţii cu şoferul, fiind beat, pentru care nu mai
insist. Şoferul îl urcă scările la Mogoşoaia şi-l dă în primire unor
cheflii scriitori care serbau o zi de naştere. Câţiva din ei, văzând în
ce hal este, se duc şi-l culcă în camera lui. Peste noapte, Marin Preda
se scoală şi se întoarce la cheflii să le ceară un pahar cu apă,
motivând că i s-a uscat gura. O fată, pictoriţă tânără, glumind, îi
întinde două pahare, unul cu apă, altul cu votcă, rugându-l să aleagă.
Preda bea paharul cu votcă (nu se ştie dacă a mai baut şi apă) şi se
întoarce în cameră. A doua zi, pe la ora opt, trebuia să plece în
Vrancea la o şezătoare literară. Prietenii cu care trebuia să meargă,
văzând că nu mai apare, se duc la cameră să-l ia. Dar îl găsesc mort,
trântit cu faţa în jos, cu o mână atârnându-i pe margineapatului.
Diagnosticul pus de doctori a fost moarte prin înecare cu sputa lui,
provenită în somn. De aici încep speculaţiile. Pictoriţa cu pricina a
dispărul ca prin minune şi nimeni nu a putut să mai ia legătura cu ea. A
fost cumva otrăvit Marin Preda? Medicii care i-au făcut autopsia,
probabil tot oameni ai securităţii, nu au mai continuat cercetările,
rămânând acest diagnostic. Cert este că eu am discutat cu membrii
familiei, cu una din surori, care mi-a declarat că, după moarte, Marin
Preda avea capul cu multe răni pe el, semn al unor lovituri.
Marin Preda a rămas una din marile conştiinţe ale secolului douăzeci,
alături de Camus, Marlaux, Sartre, Faulkner, Ionesco, Prust, Joyce. A
fost o conştiinţă lucidă într-un timp când nimeni n-a avut tăria să
ridice un deget asupra timpurilor, dând dovadă de un extraordinar curaj
civic. Poate că şi de aici i s-a tras moartea…
Marin Preda a fost un mare moralist, citind opera lui, înveţi o mare
lecţie despre viaţă. S-a luptat cu bezmeticii şi cu spiritele primare
agresive care populau fauna noastră umană. A fost sincer precum Camus
care zicea că libertatea este dreptul de a nu minţi, într-o lume
cuprinsă de minciună şi delaţiune.
Lecturile lui preferate au fost Biblia, Dostoievski, Balzac, Celine,
Sadoveanu, Carageale, a citit Cnoza din Princeton, pe Nietzche, l-a
preocupat teozofia şi filozofia…
Ca persoană a fost un om închis, şi-a pus rar sufletul pe masa
prietenilor, nu ura duşmanii ci îi dispreţuia. A fost un spirit
nevrotic, în tinereţe, miop fiind, a trecut printr-o lungă stare
depresivă, stăpânindu-şi nevrozele cu tranchilizante care nu-i lipseau
din buzunar.
Sfatul lui pentru scriitori tineri a fost să înveţe, “de la Balzac să nu
ignore mecanismul social, de la Victor Hugo să caute excepţionalul şi
surpriza vieţii, de la Dostoievski să nu ignore adâncimea de spirit a
sufletului omenesc, punând experienţa personală lângă toate acestea…”
Unul din marii lui critici care i-au studiat cu asiduitate opera a fost
academicianul profesor Eugen Simion. El spunea despre scriitor: ,,În
secolul nostru s-a văzut că biruitor nu iese un astfel de om liber,
mândru şi aşteptat, ci bruta laşă, care, eliberată de orice morală, se
selecţionează rapid şi se uneşte cu alte brute împotriva oricăror
veleităţi de libertate şi mândrie, omorând orice scânteie a spiritului
şi aruncând omul în perversiunea delaţiunii, a corupţiei şi a
fanatismului… Pe aceşti oameni îi caracterizează simplu: vai de capul
lor!”
După 1989, Marin Preda, ca de altfel şi Eminescu, a început să intre
într-un con de umbră, nemeritat. ,,A apărut-zice Eugen Simion- o formă
nouă de contestare, agasarea sau impacienţa, iritarea faţă de orice
tentativă de a-l apăra pe Preda. Încercând să răspund publiciştilor şi
scriitorilor care îl atacă bezmetic…m-am trezit că sunt admonestat şi
chiar înjurat, cu o vulgaritate greu de imaginat.” Mulţi îl urăsc pe
Preda nu numai că e un mare scriitor ci şi că vine din lumea ţărănească.
Astăzi ne trebuie un blazon de aristocraţi, să fie os domnesc…”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu