ARTE VIZUALE. Ars longa, vita brevis! In memoriam Paul Vasilescu &Romul Nuţiu

În această primăvară a anului 2012, au trecut la cele veşnice doi maeştri ai artelor vizuale din România, a căror biografie s-a suprapus parţial cu fenomenul artistic autohton contemporan: sculptorul Paul Vasilescu şi pictorulRomul Nuţiu. Creaţia lor a determinat o sumă de coordonate şi repere viabile pentru generaţii de artişti şi pentru publicul iubitor de artă. Rîndurile de faţă se doresc a fi un omagiu în cheie neconvenţională, prin care dorim să punctăm mai degrabă starea de graţie trăită în actul receptării unor opere desăvîrşite decît durerea pierderii celor cărora le-o datorăm. 

Dincolo de recunoaşterea oficială, de premii şi de comenzi publice, Paul Vasilescu a contribuit substanţial la recîştigarea demnităţii figurativului. Desprinderea de canonul clasic, disocierea de realism şi accentuarea atitudinii personajelor sale sau a ipostazei definitorii a obiec­te­lor au adus în sculptura noastră o infuzie de prospeţime, generată de include­rea vi­ziunii subiective în materializarea artefactului. Relaţiile dintre figurativ şi abstract, realism şi alegoric sau convenţie şi inovaţie recomandă un artist care a refuzat constant manierismul, preferînd să rişte, păşind în zona unor frontiere pe care nu le-a sfidat totuşi niciodată. Căutările artistice şi soluţiile aparţin subtilului şi moderaţiei. Este vorba despre un simţ al măsurii, tradus în proporţii, dar şi în relaţia materialului cu forma pe care o poartă şi o dezvăluie.

Avem de-a face cu un grad aparte de „conştiinţă“ a materiei care participă la re­prezentarea unor lucrări niciodată subordonate temei pe care o (re)prezintă. Semnatarul remarcă faptul că lucrările maestrului aparţin firescului. Fără nici un pic de aroganţă artistică, tematică ori stilistică, personajele sale acceptă cu serenitate timpul, pe care nu îl sfidează şi nici nu îl înfruntă. Mai mult chiar, noile vremuri sînt „adoptate“, de exemplu, de (statuile lui) Alexandru Ioan Cuza, Petru Muşat sau Nichita Stănescu. Reprezentările lor nu aduc în spaţiul public un trecut al căr­ţilor de istorie, ci girează prin durabilitatea ma­terialului şi viaţa formelor pe care le îmbracă acesta, o istorie vie şi neîntreruptă. Conchidem prin faptul că lucrările lui Paul Vasilescu îşi au o biografie şi identitate autonome faţă de temporal şi conjunctural, fiind realizate, dincolo de procedeele tehnice specifice, cu suflet(ul).

Expresionismul abstract românesc îşi află un important stabiliment în opera lui Romul Nuţiu. După ce mult prea marele realism socialist, cu ale sale picioare de lut, a făcut ravagii în arta ţării noastre pînă spre finalul anilor ’60, continuarea tradiţiilor artistice interbelice de acolo de unde „îngheţaseră“ în anii războiului a fost deopotrivă o mişcare logică şi salutară. Recuperarea nu s-a făcut însă de la sine; datorăm alinierea cu tendinţele postbelice la care ne referim unor artişti care au acţionat cu profesionalism şi în deplină cunoş­tinţă de cauză în acest sens.

Romul Nuţiu a fost, este şi va fi par­te a manifestărilor româneşti de avangardă (ne referim, în acest context, la avangarda artistică, nu la cea istorică). Poziţia sa constantă şi coerentă faţă de abstract, apetenţa pentru experiment şi tendinţa de ieşire în tridimensional au determinat o axă de dezvoltare pentru cîteva generaţii bune de artişti. Abolirea naraţiunii, mutarea centrului de interes asupra unor aspecte care nu aparţin în mod intrinsec artefactului, infuzia de acţionism în discursul artistic şi, mai presus de toate acestea, aducerea discursului pe poziţia optimă în relaţie cu obiectul artei, iată cîteva dintre reali­zările maestrului, dincolo de creaţia sa „vizi­bilă şi palpabilă“.

Confluenţa dintre limbajul poetic şi cel vizual, sub egida atitudinii care determină ambele laturi de dezvoltare, a reprezentat un mo­del de extindere a limitelor creatoare pentru toţi cei care au avut sensibilitatea şi deschiderea de a recepţiona mesajul transmis de către marele artist. Instalaţiile sale se constituie într-o veritabilă piramidă a memoriei, pe care noi, cei rămaşi, o vom purta în continuare în suflet.
Gîndurile noastre sînt îndreptate, în aceste momente triste, spre aforismul lui Hippocrate, Ho bios brakhys, hê de tekhnê makrê, adoptat în cultura europeană prin traducerea latină Ars longa, vita brevis (est). Da, arta transcende via­ţa, iar cel care şi-a pus sufletul şi energia în slujba acesteia va supravieţui prin mesajul pe care l-a integrat în creaţia sa. Aducînd în discuţie creaţia, ne referim exclusiv la acordul cu frumuseţea şi inefabilul.
autor: Mihai Plămădeală